În anul 2020, scriitorul japonez Akira Mizubayashi a fost recompensat cu Prix des libraires, Prix Culture et Bibliothčque pour tous, Prix de la Ville de Deauville şi Prix des Lecteurs des Écrivains du Sud, pentru romanul Âme brisée, publicat în limba franceză, în 2019. Excelenta traducere în limba română îi aparţine Mădălinei Ghiu.

Inimă frântă este un tulburător omagiu închinat muzicii, memoriei afective şi spirituale, iubirii care învinge moartea. Arhitectura muzicală a cărţii este alcătuită din patru părţi, asemenea Cvartetului de coarde nr. 13, Rosamunde, de Schubert. Evocarea recompune itinerarul dramatic al căutării identitare şi al vindecării sufleteşti a protagonistului, îndoliat de pierderea violentă a tatălui.

În toamna anului 1938, la Tokyo, când şi-a pierdut părintele, Rei avea unsprezece ani. Erau vremuri întunecate, devastate de război. Yu Mizusawa, profesor de engleză şi muzician amator, a fost arestat sub ochii fiului său, sub acuza de „bolşevic” şi „trădător de ţară”, pentru că a înfiinţat un cvartet sino-nipon, care, în viziunea autorităţilor, camufla o adunare conspirativă.

Cei patru instrumentişti au devenit victime ale agresiunii unor soldaţi japonezi, în timp ce repetau Rosamunde de Schubert, în incinta Centrului Cultural. Muzica lor a fost sfâşiată de barbaria acestor indivizi primitivi, iar vioara tatălui său a fost strivită sub cizmele butucănoase ale unui militar, înfuriat că acesta a îndrăznit să riposteze faţă de abuzul la care au fost supuşi. Ascuns în dulap, fiul asista neputincios şi „împietrit de spaimă” la acest spectacol monstruos al violenţei. Inima frântă a viorii muribunde a scos sunete agonizante, care au rămas definitiv întipărite în sufletul său infantil: „Instrumentul cu coarde, zdrobit, turtit, spart în bucăţi, a scos strigăte ciudate de agonie pe care nu le-ai fi putut auzi de la nici un animal pe moarte în pădurea vânătorilor necruţători”.

Rei, răvăşit de suferinţă şi frică, a reuşit să se salveze, împreună cu vioara distrusă, graţie empatiei şi dragostei pentru muzică a unui locotenent japonez, Kurokami, căruia i-a rămas recunoscător întreaga viaţă. Copilul orfan a fost adoptat de prietenul tatălui său şi a primit prenumele Jacques. A trăit în Franţa, departe de ţara natală, iubit de familia Maillard. Totuşi, în ciuda acestei schimbări destinale, nu şi-a uitat niciodată identitatea niponă. A continuat să scrie în limba maternă, consemnându-şi trăirile într-un jurnal, „ca un fel de remediu împotriva fricii”, ca o terapie împotriva traumei afective pe care a trăit-o.

Treptat, timpul i-a cicatrizat rănile sufleteşti, mai ales după ce s-a dedicat visului de a deveni lutier. Astfel, a reuşit să-şi exprime devotamentul faţă de memoria părintelui dispărut. Iubirea pentru muzică – moştenirea spirituală pe care a primit-o în dar – va proteja flacăra comuniunii dintre el şi părintele său, dincolo de moarte: „Arta sa de lutier, arta de a reda sunetele inimii, ale sufletului, ale vieţii interioare, ale celei mai negre melancolii, dar şi pe ale celei mai profunde bucurii [...], arta sa, aşadar, în întregime dedicată slujirii emoţiilor umane, nu era altceva decât încercarea de a atenua durerea traumatică rezultată din distrugerea fulgerătoare a ceea ce te leagă cel mai puternic de lume şi de viaţă”.

În perioada în care a ucenicit, cu pasiune, la Mirecourt şi apoi la Cremona, cu renumitul maestru lutier şi restaurator Lorenzo Zapatini, a cunoscut-o pe Hélčne, care se specializa în meseria de fabricant de arcuşuri. Uniţi de idealuri profesionale comune, de aceeaşi blândeţe a fiinţei, cei doi tineri s-au îndrăgostit şi, după mulţi ani, s-au căsătorit. Devotaţi muzicii, excelând în domeniul lor de activitate, ei au biruit trecerea timpului prin bucuria de a fi împreună şi de a se completa reciproc. La bătrâneţe, Hélčne i-a semnalat soţului ei ştirea despre succesul internaţional al unei violoniste nipone, Midori Yamazaki, posibila nepoată a locotenentului Kurokami, cel care, atunci când a avut loc tragicul eveniment familial, în 1938, a salvat atât viaţa lui Rei, cât şi pe cea a instrumentului mutilat al tatălui său.

Convins că a primit un semn din partea destinului, Jacques i-a trimis o scrisoare şi, în urma unui schimb epistolar, cei doi au reuşit să se întâlnească la Tokyo. Aici, timpul „pietrificat şi încremenit” al copilăriei îndurerate s-a trezit la viaţă, după ce, în timpul unei cine, bărbatul, pradă unei irezistibile ispite, a turnat un ou crud bătut şi amestecat cu sos de soia într-un bol cu orez fierbinte. Atunci, a regăsit plăcerea gustativă de mult uitată, care l-a purtat, asemenea madlenei proustiene, în trecut.

Prin confesiune, s-a întors în tărâmul întunecat al amintirii. Midori şi mama sa au fost martore ale acestei călătorii dramatice, dar terapeutice. Evocarea lui Jacques a scos la lumină adevărul că întreaga sa carieră a fost structurată pe împlinirea datoriei afective şi morale de a restaura vioara paternă, a cărei cutie de rezonanţă a fost spartă. Repararea acesteia era sinonimă cu salvarea inimii frânte a propriului părinte: „Am stat cinci ani la Mirecourt, şaisprezece ani la Cremona. […] Deoarece cel mai important scop, aş spune chiar singurul scop din viaţa mea, din momentul în care m-am implicat în arta luteriei, a fost restaurarea viorii distruse a tatălui meu. […] Pentru mine, era vorba de readucerea viorii tatălui meu la starea ei iniţială, despre restabilirea sănătăţii sale dintâi, ca şi cum aş fi reparat corpul zdrobit al tatălui meu printr-un fel de operaţie chirurgicală radicală...”.

Vioara rămâne simbolul unei puternice moşteniri spirituale. Rei Mizusawa sau Jacques Maillard nu s-a simţit împăcat cu sine până când nu a reuşit să o readucă la viaţă, redându-i strălucirea de altădată. De fapt, mâinile sale de artizan au recreat-o, în numele iubirii filiale. În timp ce asculta Gavota în rondo de Bach, în interpretarea lui Midori, a trăit revelaţia că întâlnirea cu tânăra violonistă reprezenta o şansă miraculoasă pentru instrumentul tatălui său. Şansa de a se exprima din nou. De aceea, i l-a dăruit cu bucurie şi încredere.

Atunci când a primit invitaţia oficială de a participa, împreună cu Hélčne, la concertul În memoria unui înger de Alban Berg, a fost copleşit de emoţie. Întregul eveniment artistic, în cadrul căruia Midori Yamazaki a performat, s-a constituit într-o expresie a recunoştinţei, dar şi într-un elogiu închinat frumuseţii divine a muzicii clasice. Când s-au auzit acordurile cvartetului lui Schubert, Rosamunde, părea că notele curg „dintr-o altă lume sau chiar de pe lumea cealaltă, dintr-un timp şi un loc infinit îndepărtate, dintr-o copilărie ucisă, dintr-o amintire de demult, sfâşiată, frântă, mutilată”. În sunetele viorii lui Midori se reflecta atât „melancolia schubertiană amplă şi profundă”, cât şi comuniunea inimilor lui Yu Mizusawa, a locotenentului Kurokami şi a lui Rei Mizusawa.

Prin scriitura sa elegantă, poetică şi analitică, Akira Mizubayashi a dat glas credinţei în puterea luminoasă şi izbăvitoare a dragostei şi a muzicii. A pledat pentru valorile eterne ale umanismului, ale artei, care pot salva sufletele noastre.